Istoric
Tarcăul este menţionat pentru prima dată în documentul medieval moldovenesc din 10 octombrie 1458, prin care “Ştefan vv.(ul) Moldovei întăreşte mănăstirii Bistriţa, braniştea veche a mănăstirii cu hotarele Pângăraţi, Păducelul Mare, Bistriţa, Doamna, Mănăstirea Tazlău, Răchitiş, Piscul Bălţii, Tarcăul...”
Moşia Tarcăului este menţionată mai apoi la 29 mai 1602, în uricul domnitorului Ieremia Movilă, la 23 iulie 1606, a lui Simeon Movilă şi în cel al domnitorului Radu Mihnea de la 14 martie 1618, ca veche branişte a mănăstirii Bistriţa.
În documentele moldoveneşti datate între anii 1628-1629, din timpul domniei lui Simion Barnovski, este menţionat Tarcăul în pricina dintre mănăstirea Bisericani şi Pângăraţi pentru hotarele “cum să stăpânească cele două mănăstiri….. valea Brateşului, curmătura Măieruşului şi Tarcăului”, ajungându-se la 8 septembrie 1629 la alegerea “hotarului pentru care avuseseră pâră” stabilindu-se ca “valea râului Aţa, obârşia Brateşului, de aici în Ardeal până la Bolovăniş, Tărcuţa Roşie, Tarcăul şi Straja să devină mănăstirii Pângăraţi”.
Prin ctitorirea mănăstirii Pângăraţi, o parte din moşiile mănăstirii Bistriţa, printre care şi Tarcăul trec sub stăpânirea noului lăcaş religios. Veniturile mănăstirii Pângăraţi vor creşte cu trecerea timpului după cum urmează : “Alexandru Iliaş (prin uricul din 11 mai 1632)” a mărit moşia cu partea Tarcăului până la Tărcuţa ; “Vasile voievod Albanitul la 22 martie 1638“ întăreşte cu hrisoave moşiile mănăstirii făcând adăugiri la unele locuri, iar la Tarcău a dat o parte până la hotarul Comăneştilor; “Mihail Sturza Voievod a dat venitul moşiilor şi Tarcăul cu hrisov pe zece ani pentru facerea zidurilor”.
În perioada de la finele secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, teritorial, toate satele şi cătunele viitoarei comune Tarcău au ţinut de comuna Pângăraţi, Ocolul Pietrei până la 1864, după 1864 de plasa Muntele şi începând cu anul 1890 de plasa Piatra-Muntele. În acest interval de timp în actele de cancelarie, administrative sau social-economice apar menţionate aproape toate satele şi cătunele actuale ale comunei, şi anume, Tarcău, Straja, Cazaci, Brateş, Lunca Strâmbului, Grăseni (Măciucaşi), Schitul Tarcău şi Gheuca. Toate şi-au păstrat numele neschimbat până astăzi, cu excepţia numelui de Gheucă, dispărut şi de care îşi mai aduc aminte doar bătrânii satului.
La început de secol XX Tarcăul încă nu era o comunitate de sine stătătoare. O dovedeşte Ordonanţa Primăriei comunei urbane Piatra din decembrie 1900, cu privire la închirierea pe o perioadă de 10 ani a carierei de piatră din punctul Lunca Strâmbului, în care Tarcăul este menţionat încă la acea dată ca anexă, “cătun al comunei Pângăraţi”.
Data de la care Tarcăul devine însă aşezare de sine stătătoare, adică comună, după cum este consemnat în Procesul Verbal din Registrul Stării Civile – Căsătorii, pag 3 – 5, este 7 iulie 1908.